Povestea Fin.ro-ului (2)

Asea. Si cum spuneam.

Eram la inceput de drum, un copil intre oameni mari.

Si fix cand a venit doamna Criza peste noi (toamna lui 2008), m-am decis si eu sa merg mai departe, nu doar sa-i ajut pe colegi corectand ce produceau ei, ci sa scrie si persoana mea. Oricum imi placea sa scriu, asta stiam. Nu eram insa sigura pe mine din cauza specificului ziarului... Pe teme economice si de finante nu-i chiar ca si cum ai scrie compuneri pentru orele de limba romana. Eram de o "modestie" rara.

Dar am avut curajul sa cer. Asa timida si neincrezatoare cum eram, am cerut o sansa. Si mi s-a dat. Seful a zis ca este bine-venita dorinta mea de a evolua, ca mai este nevoie de un om la site (ar mai fi fost doua optiuni, dar am ales site-ul oricum).

Am dat "proba", a fost, citez, "foarte bine", am zis ok, pai atunci sa o facem, sunt dornica sa invat cat mai mult. Mi s-a zis ok, dar mai e ceva, stii, intre timp a venit doamna Criza, ramai si tu cu acelasi salariu de corector pentru moment.

Am zis de acord, am multe de invatat, de ce sa fiu increzuta. Pentru moment a ajuns sa fie pana la momentul la care am plecat. Adika peste doi ani si sapte luni :)) timp in care atributiile mele s-au tot extins (ca de la site, unde oricum faceam si corectura, si redactare, si administrare site, si tot apareau chestii noi de facut, am inceput sa bag si print), eu am tot invatat, mi-am dat silinta si in multe ore in afara programului, ca nah, aveam de recuperat fata de colegi, voiam sa fiu demna sa fiu in compania lor, am fost si laudata, si nu o data.

Doamne, ce mi-au mai tinut de foame vorbele - nu sunt bani, e criza, bugetele sunt blocate, dar tu te descurci minunat, asta nu impiedica noi achizitii de resurse umane pe bani grei, de doua ori mai grei decat salariul meu, sau mariri de salarii pentru anumite persoane pentru care se putea, nu pentru vreo realizare, ci ...cititi printre randuri. Am mers mai departe asa, pentru ca eram un om care se hranea cu chestii spirituale, cu aprecierea sefului, a colegilor, desigur si a cititorilor. Recunosc, ca, spre prostia mea, mai ales a sefului.

Ii spun "seful", asa cum nu i-am zis niciodata, nici in fata, cum il linguseau altii, nici
cand vorbeam despre el, pentru ca tot timpul am simtit altfel de legatura cu aceasta persoana. Nu o legatura de scandal, cum se poarta acum, niciodata nu a fost vorba de asa ceva, desi obisnuiam sa-mi exprim fata de el sentimente de iubire (eu sunt practicanta de Reiki - vezi aici ce este Reiki - este o tehnica de terapie japoneza bazata pe iubire neconditionata fata de semeni si Univers in general).

A fost din partea mea o legatura ca intre un mentor (ca tot se poarta cuvantul asta acum) si un elev care nu a avut niciodata tata. Da, intr-un fel, in sufletul meu, a fost ca un tata. Un tata de copil matur, cand discutiile despre probleme minore, punctuale, de viata, ale fiecaruia conteaza.

Intamplarile din ultimele luni ma determina insa sa ma adresez fata de acest om intr-un mod mult mai impersonal. Am fost naiva. 

Da, sunt sigura ca aceste simtaminte exprimate de mine aici (sumar) pot suna a frustrare. Si intr-un fel asta sunt. Norocul meu ca eu am blog si le pot totusi da afara din mine, ca m-au macinat destul. Poate altii nu au unde scrie sau curaj sa le exprime. Si mie mi-a luat mult pana sa ma decid daca sa fac asta sau ma abtin. Dar cred ca m-am abtinut destul.

Si cum o sansa sa vorbesc fata in fata nu mi s-a dat, ca asa se procedeaza in 2011, intr-un mediu cum e presa, unde oamenii sunt sociabili prin natura lor, comunica, asta e parte din jobul lor.

Daca in ziua in care am fost chemata, dupa aproape patru ani in total la "Financiarul/Fin.ro", la Resurse Umane, sa mi se dea o nota insipida, mi s-ar fi deschis si usa sefului, sa ne spunem ca oamenii normali doua vorbe, aceasta postare nu ar fi existat. Numai ca nu mi s-a deschis. "M-am cerut" la secretara si mi s-a zis ca ma cauta seful mai tarziu, acum e ocupat.

Nu avea nici cheie fizica la usa, puteam navali (cu greu m-am stapanit), altii au facut-o, nu avea cica nici cheie spirituala - ca mereu zicea ca usa lui e deschisa oricand :)) Alta vrajeala.

Dar mi s-a parut atat de penibila toata faza... incat am renuntat. Mi-am zis din acel moment ca nu voi insista, cand ma va chema, voi merge, daca nu, asta e. La urma urmei, ce putea sa imi zica? Te-am sacrificat pe tine, dar si pe restul cu care am decis sa nu mai lucrez (ca evident nu e vorba numai de mine, au fost mai multi), sa-mi pot pastra favorita? Ah, scuze, se cheama cazuri sociale. Toti care il cunosc stiu despre ce vorbesc, nici nu are rost sa spun vreun cuvant. E mult sub mine situatia.

Faza si mai tare este ca as fi inghitit orice, chiar si un simplu: fata, nu mai sunt bani. Succes!

Orice numai sa fi fost o vorba, ca intre oameni. Pentru cat m-am implicat in proiectul "Financiarul/Fin.ro", pentru ca am lucrat impreuna duminici intregi, pentru ca am baut impreuna, pentru ca am dansat, pentru ca am spus si ascultat bancuri impreuna...
 Nu am scris aici pentru a face parada sau pentru a demonstra ceva, ci doar pentru ca eu sa pot merge mai departe cu tot sufletul. Sa mi-l adun.

Va rog sa ma iertati daca am fost agasanta cu angoasele mele postjurnalistice :) Tin la toti cititorii mei de blog si va multumesc ca aveti rabdarea sa ma urmariti.

Va urma si Povestea Fin.ro-ului (3) pentru ca fostii colegi imi sunt dragi (neconditionat), sunt oameni, si mi-ar placea sa scriu pentru ei cateva randuri despre intamplarile prin care am trecut impreuna. Au fost niste ani.

Cele mai bune si frumoase ganduri de la mine catre voi!